aveam încredere oarbă în oameni
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
încerc să înţeleg de ce
se pleacă mereu
în ziua în care Dumnezeu
coboară printre oameni şi plânge
mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni
nici chiar eu
ştiu că
nu voi mai fi niciodată
ceea ce am fost dar
azi
copilul din mine agită cerul şi plânge
cu mâinile lui desenează pe cer
un Dumnezeu tânăr
există o relaţie între ei
mai am o viaţă cea netrăită
nici măcar nu ştiu ce
am fost sau
ce aş putea fi
când m-am trezit era dimineaţă
îmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
în tot ceea ce am scris nu ştiu dacă
am scris cartea cărţilor
ştiu doar că
am scris adevărata poezie a lumii