Admit că separați ar fi mai bine,
Cu toate că iubirea noastră-i una.
Păcatele, care rămân cu mine
Fără-ajutorul tău le-oi duce-acuma.
Nu regreta ce ai comis acuma.
Rozele-au țepi, fântânile nămol;
Norii ascund și soarele și luna,
Trăiește putregaiul și în flori.
De ce-ai promis o zi așa frumoasă
Și m-ai făcut să umblu dezbrăcat,
Lăsând nori negri-n calea mea să iasă,
Ca să dispari, de ceață-nconjurat?
Văzut-am multe dimineți splendide
Cu soarele pe munte strălucind,
Dând un sărut poienii înverzite,
Râul în aur magic poleind,
De vei trăi sfârșitul vieții mele,
Când mort, țărâna m-o acoperi,
Și, doar din întâmplare, dând de ele
Aceste versuri proaste vei citi,
Inima ta-i cu alte inimi plină
Pe care moarte eu le-am bănuit;
În ea domnește dragostea deplină,
Și-s prieteni presupuși că au murit.
Când liniștea gândirii mă-nconjoară
Chem amintirea celor câte-au fost,
Suspin pentru ce-am vrut odinioară,
Și, tot bocind, pierd timpul fără rost.
Când de noroc respins, disprețuit,
Pe plâns, de unul singur, mă aștern,
Și strig la cer, de nimeni auzit,
Și mă privesc, și soarta mi-o blestem,
Cum să recapăt harul bucuriei
Dacă odihna nu mi-o regăsesc?
Când noaptea nu alină truda zilei,
Iar noapte-zi, zi-noapte se urăsc?
Frânt de la muncă, mă reped în pat,
Plăcut repaus oaselor sleite;
Atunci începe-un drum imaginat
De minte, pe când trupul se destinde.