Zâmbetele se transformă în urlete,
Pe străzile bântuite de părăsite suflete,
Printre ele mă plimb și eu, alene,
Dorind să mă despart de al meu suflet
Pe unde ți-ai rătăcit inima?
Ai pierdut-o undeva,
între zi și noapte,
între lacrimi uscate și zâmbete necoapte?
Stăteam întinsă pe spate,
Un spate îndrăgostit
de pământul dezgolit,
Și am ridicat mâna nebună
Testează-mi durerea de pe vârful limbii
Și sfâșâie-mi zâmbetul lemnos,
Desenează-mi stele pe cerul gurii,
Ca răsuflarea să mi se stingă undeva,
Azi m-am lovit de timp,
Într-o încercare de a evada din mine
Sau din minte, nu-mi amintesc exact...
Picioare de plumb ce-mi aleargă-n neștire,
Prin palma ta deschisă
Curgeau râuri de noroaie,
Săpături adânci și sângerii zăceau,
În încercarea eșuată de dispariție
Undeva, sub buza ta de jos,
Ai înghesuit întreaga iubire,
O buză mușcată, d-un gri turturea...
Acolo ai creat Universul,
În vechiul sat respiră Eternitatea,
Miros a om nu se mai simte,
Morții își țin încuiată poarta,
De dor se sparg geamurile prăfuite...
A pășit cu tălpi de piatră arsă,
Peste suflete de gheață,
A dansat pe suntele albe
Ale lunii pline-n noapte...
Într-o noapte tăcută
Priveam lumea mută,
Prin ferestre opace,
Văd monstrul cum tace...