bătaia aripilor tale se aude mai tare decât bătaia inimii mele...
în ce clipă am încetat să mai respir?
trăiesc acum din bătaia aripilor tale
ticăind obsesiv,
Clopotul Ierusalimului
Îmi bubuie în timpane zgomotul crucii căzând...
Zgomotul crucii răcnind din noroi...
Pe umerii mei curg râuri de ceară albastră...
Ca un doliu care acoperă totul...
Îmbracă spațiile dintre respirații,
se scurge prin timp,
Îmi cuibăresc capul între palmele lui mari
și simt pielea aspră,
scăldată în truda nesfârșită a zilelor
și în neliniștea nopților scurtate de gânduri.